Înainte de analiză, proba de miere se omogenizează prin agitare cu o baghetă de sticlă sau cu o lingură, iar mierea cristalizată se încălzește în prealabil la aproximativ 45°C după care se omogenizeaza ca in cazul mierii fluide.
Determinarea conținutului în apă se face cu refractometrul. Pe prizma inferioară a refractometrului, se aplică o picătură din proba de miere și imediat se închide camera. Cu ajutorul oglinzii se orientează un fascicul de lumină prin deplasarea cremalierei pînă în momentul în care partea întunecoasă a cîmpului vizual ajunge în centrul unde se intersectează liniile vizuale. În acest moment, indicele de refracție se citește pe scala. În funcție de acest indice, cu ajutorul tabelelor care însoțesc refractometrul se stabilește procentul de substanță uscată, respectiv conținutul mierii în apă. La unele refractometre se poate citi direct, pe scală, procentul de apă. La mierea de albine, (umiditatea este admisă pînă la 20%.
Greutatea specifică a mierii se poate determina la nivelul stupinelor astfel: într-un vas de sticlă se cîntărește exact 1 kg de apă, după ce în prealabil i s-a luat tara și se notează nivelul apei. Apoi, vasul se deșartă, se usucă și se umple cu miere pînă la semn, dupa care se cîntărește. Diferența dintre greutatea vasului cu miere și tară acestuia reprezintă tocmai greutatea specifică a mierii.
Determinarea cenușei se face prin calcinarea unei probe de 10 g miere, într-un creuzet. Mai întîi se evaporă pe o baie de apă, se carbonizează la o flacără slabă și apoi se calcinează. Se răcește în exicator și se întărește treptat, pînă se ajunge la masa constantă.
Determinarea acidității ajută la aprecierea gradului de prospețime a mierii. Aciditatea mierii se exprimă în grade de aciditate, adică numărul de centimetri cubi de NaOHn/10 necesari să neutralizeze aciditatea din 10 g de miere.
Determinarea zahărului invertit (reactia Elser). Glucoza și fructoza în stare liberă au capacitatea de a reduce sulfatul de cupru în mediul alcalin și cald, pe care-l transformă în oxid cupros. Cantitatea de oxid cupros ce se formează în condiții de lucru specifice, este proporțională cu concentrația celor două zaharuri reducătoare din soluția de cercetat.
Determinarea zaharozei (metoda Elser). Se determină zahărul direct reducător înainte și după invertire (hidroliza acidă), iar prin diferență se calculează zaharoza.
Determinarea indicelui diastazic. În mierea naturală de albine există mai multe enzime. Amilaza este enzima cu cea mai mare rezistență la tratarea termică, aceasta fiind ultima care se distruge. Pe baza acestei insușiri, amilaza poate fi folosită ca test general de apreciere (indice enzimatic, sau diastazic) a calității mierii naturale. Mierea naturală supusă unui tratament termic brutal va avea indicele diastazic cu valori reduse sau chiar zero. Același lucru se constată și la mierea falsificată. La baza determinării indicelui diastazic stă determinarea activității amilazei. Indicele diastazic se definește ca numărul de ml dintr-o soluție de amidon 1% care a fost transformat în dextrină în timp de o oră, la temperatura de 45°C și pH optim, de către amilaza conținută de 1g miere.
(Sursa: revista “România apicolă” nr.11/1998, autor: Liviu Alexandru Marghitas)
Acestea sunt doar cateva din determinarile uzuale ce se pot realiza pe miere prin folosirea unei aparaturi clasice!(sic)
In postarile urmatoare vom incerca o abordare a analizelor ce se port realiza pe miere ca matrice, folosind sisteme de detectie si cuantificare mai moderne.
Asteptam sugestiile si comentariile dumneavoastra.
Nu ezitati sa ne intrebati!
